Era mai bine cand era mai rau!

Imi aduc aminte cu placere de Torta misiunii, Misiuni medicale americane la Tulcea. Imi aduc aminte de acele vremuri cu placere tocmai pentru ca obisnuiam sa cazam pe cineva la noi acasa. Imi aduc aminte cu placere de cuscrii moldoveni care veneau la noi in vizita... doar cate vreo 11 deodata.
Eram mai saraci atunci dar am stiut sa primim oamenii cu suflet, era mai putin loc dar incapeau mai multi musafiri, erau mese mai mici dar mancau mai multi la ele.
Acum nu stiu daca suntem mai bogati, daca avem mai mult loc sau daca avem mese mai mari, dar un lucru e cert, ne-am ajuns. Nu mai avem loc de 2 musafiri intr-o casa cu 6 dormitoare, nu mai au loc 3 invitati la o masa de 12, nu mai putem deranja dupa ora 10 seara...
Tin minte cum dormeam pe jos, cate 6 in sufragerie, 4 in dormitor, iar cine prindea fotoliul din bucatarie era practic barosanul. Erau vremuri frumoase. Nu aveam delicatese, dar aveam o ciorba lunga si din aia am fi fost in stare sa hranim jumatate din oras dacă era nevoie. Eram 14 persoane in casa la o singura baie... si cu toate astea ne-am descurcat.
M-am saturat sa vad gagii care au devenit domni si pitipoance care au devenit doamne peste noapte, uitand cum am copilarit. Am copilarit fara tonele de machiaj, fard si praf de copt pe fata. Am copilarit cu inima deschisa, am impartit ce am avut si am dat din nimicul nostru si altora. Am stiut sa apreciem gestul si sa nu judecam darul. Am stiut sa apreciem valoarea si nu verificam pretul. De ce ne lipsesc toate astea acum? Nu mi se pare normal.
Vreti sa vizitati Irlanda? Veniti la mine! Va cazez la mine, 2 in dus, 3 sub saltea , inca 2 pe jos si o sa mai raman si cu un loc liber pe pat. Veniti la mine ca va hranesc pe toti cu chicken roll; o sa vedeti voi ce e ala! Veniti si vedeti cum e sa vezi mai multe nuante de verde intr-o singura privire, veniti sa vedeti cum e sa faci baie in Atlantic. Nu va costa nimic!

Și ai de gând să te întorci în România?

Cam asa suna intrebarea Ancai. In acel moment era o intrebare care m-a luat prin surprindere... si i-am raspuns, poate jalnic, dar i-am raspuns.
Cand calatoresti mult si singur intalnesti oameni multi, diferiti, din diferite domenii si ai timp sa te gandesti. Acum as avea un raspuns.
Da, vreau sa ma intorc in Romania, dar nu vreau sa ma intorc in locurile natale, nu vreau sa ma intorc in partea estica a Romaniei. Vreau sa ma intorc ori in Ardeal (aici incluzand Banatul) ori in  Bucuresti. Iau in considerare Timisoara, Clujul, dar si orase mai mici precum Aradul.
Un lucru e cert. Indiferent daca ma voi intoarce sau nu ma voi intoarce, nu vreau ca viitoarea mea sotie sa traiasca in intr-un colt al lumii si eu in altul. Am vazut pe drumuri parinti care au lasat copii in Romania, am vazut barbati care si-au lasat familiile si am vazut cum distanta a rupt familiile.
Am crescut fara tata, al meu a fost plecat tot timpul, ai mei s-au despartit, iar acum am ajuns sa nu mai vorbesc cu el. Nu vreau ca si copii mei sa treaca pe acolo. Am vazut in multimea asta de familii despartite una diferita, una care mi-a inspirat speranta. Am vazut o familie care s-a despartit dar totusi au hotarat de acord comun ca este o chestiune temporara, definita in timp, amandoi accepta sacrificiile, si riscurile la care este expusa familia. Cu toate astea raman elemente care nu pot fi rezolvate. Copiii cresc fara tata, il stiu pe tata ca fiind nenea din monitor.
Mi-as dori ca sotia mea sa mearga la serviciu din pasiune si dragoste de meserie, nu din nevoie si obligatie. Daca va fi doctorita, sa fie doctorita pentru ca asta ii place; daca va fi profesoara, sa fie profesoara pentru ca asta ii place. Vreau sa fie buna la ceea ce face, sa obtina o satisfactie din ceea ce face. Dar nu vreau ca dorinta asta sa aibe pretul despartirii familiei mele.

Era mai bine cand era mai rau!

Prostie de aplicatie... mi-a sters postul!

La dieta!

Nu vorbesc de dieta alimentara cu ajutorul careia am slabit peste 25 kg. Vorbesc de o dieta intelectuala. Initial am vrut sa inchid contul de Facebook si sa ma supar pe el ca imi trimite lumea invitatie la CandyCrush. Dar nu, m-am decis ca asa cum stiu sa ma abtin de la zahar, fainoase, cartofi si unt, pot sa ma abtin si la sursele care imi influenteaza bibilica.
Nu pot spune ca petrec mai putin timp cu tableta in mana, insa am aflat mai multe despre nuc, mere, parcelarea pamantului, altoire, susan etc. De asemenea lipsa de activitate pe Facebook nu pare sa ma afecteze  prea tare. Poate ca nu mai stiu unde sunt toate parangheliile studentesti, dar oricum nu am timp de ele.... asa ca nu cred ca pierd nimic.
Apropo... Mendeleev a aflat ca organismul uman absoarbe cel mai bine vodka intr-o concentratie de 38%. No baieti, spor la baut!

Si cand te saturi ce faci?

La sfârșitul săptămânii trecute am fost la muncă și... adevărul e ca am fost stupefiat de lipsa de cultura a superiorilor mei. Eu am crezut ca eu sunt plafonat muzical si sunt un analfabet al muzicii pana cand... pana cand am vazut ca VP-ul nostru se stramba cand asculta 2 tenori. Si Doamne cantau de o frumusete rara... oi fi eu manelist de fel, insa pot aprecia o voce lucrata, o voce antrenara si pot aprecia o piesa grea. Am cântat in cor mai la tineretile mele, si cam am idee cat iti trebuie sa lucrezi la voce, si stiu de ce cant eu doar in baie.
Pur si simplu te enerveaza, te duce la exasperare lipsa asta de cultura a oamenilor. Cum poti afirma ca doi tenori urla? Cum? Si inca doi tenori buni... Eu inteleg ca fiecare suntem cu mancarea lui de peste, fiecare e cu opinia, fiecare e cu gustul lui.  Dar totusi sa nu stii sa apreciezi  macar o interpretare... nu iti cere nimeni sa asculti Bocelli in masina si Pavarotti in metrou... da poi da dovada de un pic de cultura.
Ma sperie faptul ca dorinta de a cunoaste, cultura generala si deschiderea catre nou e la fel de comuna ca sudoarea de paznic.  Rar întâlnești oameni care stiu cine e Bahus, oameni care stiu cine e Kafka. Ori Kafka ori Kaka, ori Torje ori Toparceanu... tot acolo bate... si nu, nu e bine. Nu e bine ca manelistii tin capul sus si regleaza noile norme de cultura ale copiilor, tinerilor, adolescentilor. E trist sa vezi oameni la 30 de ani care nu stiu ce e un pamflet si cred ca Las Fierbinti este exemplu pozitiv de comportament.
Imi e dor, ca eu sa fiu incultul clasei cu o medie generala de 9,10. Imi e pur si simplu dor de vremurile alea in care citeam rezumatele la carti si plus cateva referințe critice referitoare la ea, pentru a fi in stare sa fac o recenzie cat de cat decenta... imi e dor.
Cititi, ascultati, si sorbiti cuvintele batranilor. Stiu par demodati, trecuti de vremea noastra, irelevanti generatie Y, par... dar nu sunt chiar asa. Invatati voi sa fiti versatili, maleabil. Invatati sa puneti intrebari!