O poveste kinda funny

De fapt tragico-funny, mai bine spus mai mult tragică decât funny.  Lucrez la 2 stăpâni. Și nu ar fi asta marea problemă dacă mi-ar face măcar unu plăcere să lucrez la el.  Unu e indiferent, puțin ii pasă de oameni,  se asigură să îi fie lui bine și să își acopere spatele. Celălalt e parșiv și nu ii pasă de oameni. Sau poate că exagerez. De fapt el nu vede oameni, vede niște roboței care lucrează sub comanda lui și vede niște numere atașate de ele.  Nu ii pasă nici de unu nici de altul.  Nu ii pasă nici de mine.  Umblă cu vorbe pe la spate încearcă să se impună. Am înțeles că vrea să fie văzut bărbat adevărat da în fața mea și-a pierdut respectul când a început să se ia de oameni degeaba fără să asculte și părerea lor,să asculte părerea lor așa cum o spun ei și nu cum vrea el să o interpreteze să dea vina pe incapacitatea lor de a vorbi o limbă străină. Și cel mai urât este că a încercat să ajungă la mine prin metode nu tocmai ortodoxe. Nu e nimic. Un an de zile am văzut cum funcționează managementul fără leadership.

Era mai bine cand era mai rau!

Imi aduc aminte cu placere de Torta misiunii, Misiuni medicale americane la Tulcea. Imi aduc aminte de acele vremuri cu placere tocmai pentru ca obisnuiam sa cazam pe cineva la noi acasa. Imi aduc aminte cu placere de cuscrii moldoveni care veneau la noi in vizita... doar cate vreo 11 deodata.
Eram mai saraci atunci dar am stiut sa primim oamenii cu suflet, era mai putin loc dar incapeau mai multi musafiri, erau mese mai mici dar mancau mai multi la ele.
Acum nu stiu daca suntem mai bogati, daca avem mai mult loc sau daca avem mese mai mari, dar un lucru e cert, ne-am ajuns. Nu mai avem loc de 2 musafiri intr-o casa cu 6 dormitoare, nu mai au loc 3 invitati la o masa de 12, nu mai putem deranja dupa ora 10 seara...
Tin minte cum dormeam pe jos, cate 6 in sufragerie, 4 in dormitor, iar cine prindea fotoliul din bucatarie era practic barosanul. Erau vremuri frumoase. Nu aveam delicatese, dar aveam o ciorba lunga si din aia am fi fost in stare sa hranim jumatate din oras dacă era nevoie. Eram 14 persoane in casa la o singura baie... si cu toate astea ne-am descurcat.
M-am saturat sa vad gagii care au devenit domni si pitipoance care au devenit doamne peste noapte, uitand cum am copilarit. Am copilarit fara tonele de machiaj, fard si praf de copt pe fata. Am copilarit cu inima deschisa, am impartit ce am avut si am dat din nimicul nostru si altora. Am stiut sa apreciem gestul si sa nu judecam darul. Am stiut sa apreciem valoarea si nu verificam pretul. De ce ne lipsesc toate astea acum? Nu mi se pare normal.
Vreti sa vizitati Irlanda? Veniti la mine! Va cazez la mine, 2 in dus, 3 sub saltea , inca 2 pe jos si o sa mai raman si cu un loc liber pe pat. Veniti la mine ca va hranesc pe toti cu chicken roll; o sa vedeti voi ce e ala! Veniti si vedeti cum e sa vezi mai multe nuante de verde intr-o singura privire, veniti sa vedeti cum e sa faci baie in Atlantic. Nu va costa nimic!

Și ai de gând să te întorci în România?

Cam asa suna intrebarea Ancai. In acel moment era o intrebare care m-a luat prin surprindere... si i-am raspuns, poate jalnic, dar i-am raspuns.
Cand calatoresti mult si singur intalnesti oameni multi, diferiti, din diferite domenii si ai timp sa te gandesti. Acum as avea un raspuns.
Da, vreau sa ma intorc in Romania, dar nu vreau sa ma intorc in locurile natale, nu vreau sa ma intorc in partea estica a Romaniei. Vreau sa ma intorc ori in Ardeal (aici incluzand Banatul) ori in  Bucuresti. Iau in considerare Timisoara, Clujul, dar si orase mai mici precum Aradul.
Un lucru e cert. Indiferent daca ma voi intoarce sau nu ma voi intoarce, nu vreau ca viitoarea mea sotie sa traiasca in intr-un colt al lumii si eu in altul. Am vazut pe drumuri parinti care au lasat copii in Romania, am vazut barbati care si-au lasat familiile si am vazut cum distanta a rupt familiile.
Am crescut fara tata, al meu a fost plecat tot timpul, ai mei s-au despartit, iar acum am ajuns sa nu mai vorbesc cu el. Nu vreau ca si copii mei sa treaca pe acolo. Am vazut in multimea asta de familii despartite una diferita, una care mi-a inspirat speranta. Am vazut o familie care s-a despartit dar totusi au hotarat de acord comun ca este o chestiune temporara, definita in timp, amandoi accepta sacrificiile, si riscurile la care este expusa familia. Cu toate astea raman elemente care nu pot fi rezolvate. Copiii cresc fara tata, il stiu pe tata ca fiind nenea din monitor.
Mi-as dori ca sotia mea sa mearga la serviciu din pasiune si dragoste de meserie, nu din nevoie si obligatie. Daca va fi doctorita, sa fie doctorita pentru ca asta ii place; daca va fi profesoara, sa fie profesoara pentru ca asta ii place. Vreau sa fie buna la ceea ce face, sa obtina o satisfactie din ceea ce face. Dar nu vreau ca dorinta asta sa aibe pretul despartirii familiei mele.

11.11.11

Pe principiu "e usor pe hartie versuri a pune, cand nu ai nimic a spune" eu postez pe blogu'mi. Adica eu nu mai prind urmatorul 11.11.11 iar ce mi se pare interesant lumea iar a crezut ca azi o sa fie Apocalipsa, Egiptenii au inchis accesul la piramide si altii isi tin ritualurile sus in deal.:))

Bineinteles ca fiecare e liber sa creada ce vrea, dar cat despre mine, nici nu mi-am dat seama ca a fost 11.11.11 pt ca am bagat 8 ore de curs, plus stres, plus altele.

De fapt daca stau sa ma gandesc bine, eu azi la baschet nu am pierdut nici un meci! Cine stie care cauza?

Operati(un)e cu succes!

Unii stiu, altii nu stiu, astazi am fost externat din spital dupa ce joi m-am internat.
Ei bine, in sambata mare m-am trezit cu o durere care treptat a tot crescut pana la opertie. In jurul Pastelui, toata lumea se pregatea de sarbatoare deci mai toti doctorii si-au inchis cabinetele, evident nu am putut sa vad ce aveam.
Deci am sarbatorit Pastele, am fost la biserica de vreo 3 ori, odata la Biserica irlandeza, odata la cea romaneasca si inca odata la cea irlandeza. A fost super fain, vorbitor principal Ivan Tait, o adevarata binecuvantare.
A doua zi de Paste, luni am calatorit vreo 400 km, fapt ce a contribuit ca inflamtia mea sa se agraveze pan' la acel nivel in care nu mai suportam durerea. Luni seara am ajuns la timp ca sa ma duc si la cel de-al 4-lea serviciu al Fr. Ivan Tait. Dupa calatorie insa nu mai puteam, deci de durere am stat in spatele adunarii, ca sa nu deranjez pe nimeni.
Luni noapte nu am dormit, iar marti am ajuns la GP(medic de familie), care mi-a dat tratament pe baza de antibiotic, dar nu era destul de mult si nu prea am raspuns eu foarte bine, ba chiar din cauza infectiei ma lua cu friguri, frisoane.
Joi vazand ca tratamentul nu pare sa aiba efect asupra mea (am aflat de fapt ca avea efect, dar pentru ca durerea si infectia erau mari nu se putea observa) m-am dus iar la GP. De data asta in loc de alt tratament am primit o scrisoare de recomandare, da, o scrisoare pt Spitalul Universitar.
Aici a inceput distractia. Au inceput un alt tratament cu antibiotice. Prima doctorita care m-a vazut mi-a dat vreo 40 ml de ser + 20 ml ser ( care nu prea stiu ce aveau in compozitia lor) direct pe vena, si am inceput sa ma simt mai bine. Si mi s-au dat calmante la discretie.
In Irlanda deobicei cand cineva vrea sa se opereze sta prin urgente vreo 1-2 zile, pt ca nu sunt paturi in saloane, au grija de tine doctorii din departamentul de urgente, asta pt ca nu sunt destule paturiin saloane. Mie mi-au zis ca o sa trebuiasca sa astept pana a 2a zi pt un pat. Nu stiu ce mutari a facut Dumnezeu pe acolo, da dupa o jumatate de ora a venit o asistenta pe care eu nu o mai vazusem, si imi spune ca e un pat pentru mine sus in salon.
Am ajuns in salon (ward) si asistenta (care este de super treaba) incepuse cu un nou set de medicamente, in schimb durerea mea nu trecea. In timpul noptii durerea ajunsese atat de mare, incat doctorul de garda a hotarat sa imi dea morfina. Dupa vreo 20 de min durerea mi s-a calmat da' oricum nu am mai dormit restul noptii.
A venit dimineata si eram obosit, vroiam sa ma culc. Ideea e ca dupa morfina, cand inchideam ochii incepeau trip-urile. Poate unora li se pare fain, dar eu m-am speriat, pt ca nu stiam ce sunt, de la ce sunt si erau trip-uri destul de ciudate. Nu stiam daca sa zic sau nu asistentelor pt ca-mi era frica sa nu ma mute la alta sectie (stiti voi care). Intr-un final au trecut, si am adormit.
Tripurile consumate, dar durerea a ramas, eu inca nu am fost operat. Stateam, posteam (din cauza ca eram programat la operatie) si primeam calmante. Mai pe seara aparuse si echipa de operatie si incepuse sa se scuze ca am fost nevoit sa astept atat si ca o sa mai astept ceva timp. Doua exemple din scuze: o pacienta in salon a inceput sa sangereze, un pacient de 91 de ani a fost nevoit sa intre imediat.
Mai tarziu, seara, abcesul s-a spart de unul singur, astfel rezolvandu-se problema cu anestezia, se putea face cum vroiam eu (adica nu totala). M-au dus in sala de operatie de urgenta. Tin minte ca am vazut asistentii si anestezistul, ca era ora 23:15 si pe doctorita nu am vazut-o.
Anestezistul a zis ca imi da cateva sedative doar cat sa ma ameteasca dar nu imi da nimic sa adorm. Dupa 4 nopti nedormite doza aceea de sedative era mai ceva ca un anestezic, m-a luat cu somn imediat.
Sambata am stat in spital, ma lua cu ameteala destul de des, si am umblat prin spital (la recomandarile doctorului), asa am descoperit calculatorul de pe hol cu conexiune la net, iar astazi, m-au lasat acasa.
Dumnezeu m-a ajutat si a fost alaturi de mine continuu. Ii multumesc ca am avut parte de staff simpatic, zambitor si tot timpul amabil.


PS: Prima operatie
Claudiu e in spital, rugati-va si pentru el!

marele maestru Gheorghe Dinica

Ieri o alta flacra a cinematografiei si teatrului romanesc s-a stins. Intr-adevar o pierdere, pentru scenele romanesti si nu pot sa ma bucur pentru durerea altora. Apreciez ce a facut marele maestru si fara pic de indoiala a fost un mare actor, nu vreau sa neg nimic din toate astea, dar asta nu inseamna ca trebuie sa sictiresti pe toata lumea. Parerea mea e ca si-a trait traiul si-a mancat malaiul, si orice am face el a murit deja. Numai ca nu, fenomenul Michael Jackson continua, daca un singur titlu a fost prezent pe perioada desfasurarii asupra circumstantelor mortii lui Michael, acum toata lumea are acelasi titlu, toata lumea vorbeste de Dinica de parca altceva nu se mai petrece in tara, lume. Dar asta e, se pare ca publicul romanesc cere asa ceva, deci ca raspuns televiziunile asta ofera.
Am inclus de asemenea si un link cu filmografia maestrului si o melodie interpretata de maestru:
http://www.cinemagia.ro/actori/gheorghe-dinica-1318/


Respect pentru munca depusa!

God bless

Full! Full! Full driving licence!

Azi dupa ce in 14 luni am facut 12mii km, am luat examenul pentru permis full, l-am schimbat din albastru in rosu:) Am luat permisul, nu va speriati, nu sunt eu cel mai zmeu, l-am picat si eu o data inainte. :))
Eram emotionat in privinta examenului da intr-adevar a avut Radu dreptate-"lasa ca il iei tu" si l-am luat.
Ce ciudat e sa conduci pentru examen fata de condusul normal. La examen dai din cap ca girofarul, exagerezi maxim totul, pana la limita istericului. oricum faci asta timp de 30 de min, once for ever. Oricum am facut totul ca la carte si am luat Competency Certificate-ul.
chestii funny despre examen.
-->teoretic trebuie sa fii ECOdriver, practic la cum cer ei masina mea consuma dublu.
-->am luat puncte pentru viteza prea mare
-->la sfarsit cand mi-am dat seama ca am trecut examenul si am inceput eu sa zambesc, sa ma bucur si examinatorul sec imi spune :" just sign".
Multumesc celor care m-au incurajat si celor care au crezut ca voi trece examenul.
God Bless

new chapter of my life

About four months ago, we,me and my brother paked our bags, booked a flight and with some help from friends, Andrei Iacob and from Our God, obviously, we left Romania and came to Ireland.
There we saw something different, new people, new big city life instead of my village with traffic lights:), and a lot of other different things:>.
Ireland is nice, beautiful and whatever but as an Irish proverb says "make new friends but don't forget your old friends. silver is one, gold is another", I miss JUST my friends. I hope in future I will have more time to chat with you via phone, messenger, mail, e-mail or, who knows?, maybe face to face.
For those who are worried for me: I am alright, everything is fine for me.